Deși am zis că încerc să fiu mai serios și să scriu mai repede despre concertele la care am fost, nu am reușit lucrul ăsta. Încerc și eu, nu mă bateți.
Pe lângă concerte, anul ăsta a fost unul din cele mai pline în materie de călătorii, așa că mi-a fost greu și lene să tot scriu - cel puțin așa îmi spun singur. O să fiu mai “sumar” decât în mod normal, să fie o postare “de arhivă” mai mult, iar dacă unele concerte mi-au plăcut mai mult o să scriu ceva mai mult. Așa că, let’s go!
București, România / Fabrica / 15.02.2025
Despre acest concert am scris ceva mai pe lung aici, că abia începuse anul și am zis că sunt harnic.
București, România / Quantic / 14-15.03.2025
Aici ne-am luat bilete cu jumătate de an înainte pentru că veneau Villagers of Ioannina City, “prietenii noștri” (ai mei și ai Andreei). Pe lângă ei am mai văzut câteva trupe care ne-au atras atenția: Umbersun (RO) - cu un doom/death atmosferic foarte bun, Obsolete Guns (BG) - post-metal bine închegat și Five The Hierophant, pe care îi știam și îi mai văzusem și care au sunat foarte bine.
Cât despre favoriții noștri, Villagers of Ioannina City, mi-au părut puțin cam obosiți, dar chiar și așa au sunat bine și am fost bucuros că publicul a fost mai animat decât dățile trecute când au mai fost pe la noi.
București, România / Quantic / 29.03.2025
Surprinzător, am ajuns de la început - în ultima vreme cam chiulesc la primele trupe (deh, vârsta!) - și nu mi-a părut rău. Taine au fost la înălțime, au sunat bine, dar m-a terminat psihic Andy (voce) cu faptul că e fiu-său în sală și că etc, etc… La Cosmin Lupu nu am stat, că ne cam luase foamea și am ieșit să mâncăm ceva.
Grecii Calyces m-au surprins plăcut cu combinația lor de Mastodon și Baroness, iar Hippotraktor ne-au dat o lecție de show pe un post-metal rafinat în Belgia. Chiar la final am stat puțin de vorbă cu ei și “ne-am tras în poze” cu vocalul, pe care urma să-l vedem peste câteva luni în Olanda.
București, România / Quantic / 02.05.2025
Pe Kingcrow i-am văzut și auzit, dar se pare că nu m-au impresionat, pentru că nu-mi prea amintesc cum au fost. Scusatemi, ragazzi.
La Klone a fost foarte bine. Sunetul a fost bun, iar francezii au cântat de pe toate albumele și ne-au ținut atenți, ceea ce e cel mai important la un concert.
Maastricht, Olanda / Muziekgieterij/ 23-24.08.2025
Două zile de post-metal, cu mici pauze de alte chestii. După un drum de 2200+ kilometri, am ajuns in Maastricht cu bine, ne-am odihnit cât de cât, și pe 24 august pe la 15:00 am mers să ne distrăm. Mi-am luat niște notițe la fiecare trupă pe care am văzut-o, deși sunt haotice și nu mai înțeleg nici eu mare chestie din ele.
Barrens au sunat atmosferic, dar în același timp dinamic. Au folosit sample-uri mișto, plus că tobarul avea tamburine și cowbell. Andreei i-au plăcut foarte mult. Au fost una din trupele care au cântat două seturi, al doilea fiind în a doua zi.
Pe Hemelbestormer îi văzusem cu ceva ani înainte la Dark Bombastic Evening, în Alba Iulia, și ne plăcuseră. Acum i-am așteptat ceva cam mult (probleme tehnice?) și deși au sunat foarte bine și mi s-a părut că au progresat față de cum îi știam, la un moment dat ne-am cam plictisit și am ieșit la o bere.
Norvegienii de la Astrosaur au fost una din surprizele festivalului pentru mine. Și nu pentru că nu i-aș fi știut, că îi ascult de ceva vreme, ci pentru că nu mă așteptam să fie atât de animați și de comunicativi cu publicul. A fost un show de nota 10 și mi-au dat un aer de pozitivitate.
BRUIT ≤ au fost a doua trupă care urma să aibă două “recitaluri” și pe bună dreptate. Nu îi ascultasem și nu știam la ce să mă aștept, dar m-au “lovit” din prima cu atmosfera pe care o creează. Muzica lor e cinematică și pe alocuri îmi amintea de Hidden Orchestra, pe alte faze îmi păreau că sună a Portico Quartet, totul combinat cu ceva din Mono. Nu de puține ori am închis ochii și mă simțeam ca în niște scene de film, chestie care mi se întâmplă destul de rar.
“Britanicii” Telepathy erau o altă necunoscută, dar și ei ne-au surprins cu cât de bine au sunat. Și ei creează o atmosferă cinematică și au știut să țină publicul atent, cu toate că au avut niște probleme tehnice și “backing track-ul” nu le-a mers pentru câteva minute. Andreea a fost atât de încântată de ei, că am mers direct să-și cumpere un tricou.
Au urmat apoi belgienii de la Psychonaut, pe care abia îi așteptam. După cum am scris mai sus, aici l-am văzut din nou pe Stefan de Graef, vocalist și la Hippotraktor. Am avut parte de o experiență foarte mișto, cu proiecții adaptate la ceea ce cântau. Și au cântat genial de bine, cu toate că la un moment dat “s-a tăiat” sunetul de tot și au avut câteva momente bulversante. Cu Stefan am făcut și două poze afară și părea să-și amintească de noi.
Apoi din nou Barrens, dar ceva mai scurt. Nu mai țin minte de ce, dar în notițe scrie că am văzut puțin…
De God Is An Astronaut știam de mulți ani, dar oarecum nu mi-am făcut timp să-i ascult. Irlandezii au venit pe scenă și au început direct, fără discuții cu publicul, dar ce show au avut!!! Totul, de la muzică până la lumini, ne-a băgat în atmosfera lor și spre deosebire de alte trupe, chiar dacă au piese lungi, nu sunt plictisitori. A fost unul din “highlight-uri”.
And then, there was Lo!. Australienii au fost oarecum “ca nuca în perete” la acest festival. Sludge-ul lor, care o dă mult spre metalcore/hardcore, nu prea a fost în ton cu restul atmosferei, dar mie mi-au plăcut la nebunie. De la primul acord până la final am stat aproape de scenă și l-am urmărit pe vocalist cu gesturile lui “de actor”, cu vocea impresionantă și agresivă, iar în jur nimic! Adică nu chiar nimic, dar pe aproape. Ce cântă ei se pretează foarte bine pentru un moshpit și chiar ne-au îndemnat de multe ori să facem asta, dar publicul de la acest festival nu venise pentru așa ceva. La un moment dat am încercat un circle pit, dar înafară de o tipă nu s-a mai băgat nimeni, așa că m-am lăsat. Pentru mine au fost cea mai bună trupă de la festival.
Am început cu Pothamus, trupă din gașca belgiană Hippotraktor/Psychonaut. Au avut ceva “ritualistic”, niște ritmuri la tobe și muzica în general îmi sugerau o atmosferă de pădure întunecată unde un trib se adună pentru sacrificii. Sunt foarte atmosferici și au fost și ei ajutați foarte bine de lumini și proiecții. În notițele mele am scris “filme în creier la bursuc”, deci și Andreea a fost cam pe aceleași frecvențe ca și mine.
După care am avut a doua “nucă în perete” prin Bear, trupă de hardcore/metalcore care venise cu lecția pregătita, dar care, ca și Lo! cu o zi înainte nu prea a avut cu cine. Deși muzica lor e antrenantă și agresivă, publicul aproape că dormea. Și asta în condițiile în care era abia a doua trupă în acea zi. La un moment dat chitaristul a vrut să mai anime lumea și a venit în mijlocul mulțimii, dar degeaba. La final, poate și de frustrare, au aruncat chitara și bass-ul în tobe și au dispărut de pe scenă.
Pe scena mare i-am văzut apoi pe Hypno5e, pe care nu-i văzusem niciodată, deși îi știu de 10+ ani. Au sunat foarte bine și foarte închegat, iar spre plăcuta mea surprindere, au cântat piese și de pe albumele vechi, mai “metalice” decât ce cântă în prezent. Dar per total au făcut show cum trebuie și au fost una din trupele care mi-au plăcut cel mai mult.
Pe Lizzard nu-i știam deloc, dar au fost una din descoperirile noi de la festival. Sunt mai spre post-rock, puțin mai “ușor” la sunet, dar nu și la atitudine. Au fost printre cei mai energici de pe scenă și au știut să anime publicul. Pe alocuri îmi semănau puțin cu Elder. A fost singura trupă cu o tipă la tobe și pot spune că a fost chiar foarte bună, mi-a plăcut.
Apoi o nouă repriză de BRUIT ≤. De data asta am avut parte și de vioară și din nou multă atmosferă cinematică.
Cam acum a fost momentul de saturație - deja a fost prea mult post-metal, prea multă atmosferă și prea multă melancolie. Ne cam plictisisem.
I-am mai văzut puțin și pe Gösta Berlings Saga, trupă cu o combinație eclectică de stiluri. Au început cu ceva chestii industrial, apoi au dat-o în jazz, după care am auzit ceva mai spre latino rock, ca apoi să aud chestii de progressive metal. Pe lângă sunetul interesant, au fost și comunicativi și explicau despre ce e vorba în fiecare piesă în parte. Dar, după cum spuneam, mă ajunsese plictiseala și am ieșit să-mi iau o bere și o gură de aer…
Ultima “trupă” a festivalului a fost Ihsahn, care au venit pentru că anulaseră show-ul din anul precedent. Din păcate (poate mi s-a părut doar mie) au fost cam c(l)inici - au cântat bine, au cântat legat, dar au avut zero interacțiune cu publicul. A fost ca și cum trebuiau să bifeze că au fost la festival și aia e.
Cam atât de aici. A fost o experiență interesantă. Ne-a plăcut mai mult orașul, cu toate locurile istorice, cu piața centrală, cu locurile în care am intrat. Festivalul a fost bun, dar nu cred că mai vreau să merg la un festival care se bazează destul de strict pe un singur stil. După două zile de post-metal și atmosferă îmi cam venea să fug în pădure!
București, România / Quantic / 05.09.2025
E vorba aia cu “never meet your heroes”. Deși nu pot spune că îi am ca eroi pe Kayo Dot, pot spune că îmi plac din punct de vedere muzical. Dar live au fost un mare “letdown” pentru mine. Mi s-au părut plictisitori, au lungit piesele mai rău decât pe albumele de studio, iar aerele lui Toby Driver m-au scos din sărite.
Cât despre Orkid, care au cântat în deschidere, au fost “meh”… Mi-am pierdut o seară prin Quantic.
București, România / Quantic / 12.09.2025
Norvegienii Vulture Industries au venit cu un show pentru a sărbători zece ani de la lansarea albumului “The Tower”. Fusesem și la acea lansare și ne-au plăcut, așa că n-a fost greu să ne hotărâm dacă mergem sau nu, doar că uneori “soarta” îți mai joacă feste. Era o seară liniștită și frecam menta prin casă, când brusc îmi amintesc că avem bilete la concert! Ne uităm la oră, era aproape 20:00. Ne-am îmbrăcat repede, am chemat un Bolt și am fugit spre Quantic - am mai nimerit și un șofer nou în București și a comis-o la o intersecție, așa că ne-am lungit drumul puțin.
Dar nu contează prea mult. Din păcate nu i-am prins pe Sur Austru, dar am ajuns aproape când nebunii de norvegieni dădeau să înceapă. Și nu am fost deloc dezamăgiți: am avut parte din nou de un show de calitate, în care personajul principal a fost, ca de obicei, vocalistul Bjørnar. Nu înțeleg fenomenul prin care publicul român îi place atât de mult pe băieții ăștia, dar mă bucur de asta, pentru ca mereu la concertele lor e atmosferă prietenoasă, cu oameni care cântă împreună cu trupa, cu mici moshpit-uri, cu tot ce trebuie. Deci, da, a fost o sărbătorire cu succes.
Paris, Franța / Backstage by The Mill / 07.10.2025
Oui, c’était mon premier concert à Paris. Ce, nu știați că sunt poliglot? Am norocul să lucrez într-un proiect mișto la muncă și pe lângă faptul că facem minim o deplasare pe an în Franța, m-am mai nimerit și cu un coleg francez metalist get-beget. Așa că în septembrie, când i-am confirmat că vin la Paris, Jonathan (colegu’) mi-a luat bilet la concertul Conan.
Cu o oră înainte de show am mers la o berărie oarecum vis-a-vis de Moulin Rouge - clubul cu concertul e chiar lipit de acest loc cu istorie - și am stat la povești așteptând-o pe soția lui Joe. Când mai erau zece minute până la “open doors”, ne-a dat mesaj că nu ajunge la timp și că putem merge înainte la concert. Așa că ne-am dus. Locul, nu prea mare, încăpeam 250-300 de oameni maxim, era deja aproape plin.
Nici nu am apucat să mă bucur de două guri din berea pe care mi-o luasem, că pe scenă au venit Thra. Au luat-o brusc, americănește, cu un death/sludge agresiv și nu s-au lăsat până la final. Deși la început publicul a fost mai “rece”, pe parcurs lumea s-a încălzit și s-a stârnit un moshpit frumos. Au sunat bine, mi-au plăcut. Culmea, în pauza de după ei, m-am dus până la standul cu tricouri să-mi iau ceva și m-am pomenit chiar cu ei în față, așa că am făcut și o poză.
Apoi au venit headlinerii Conan și la fel ca predecesorii lor, au dat-o direct! Ne poziționasem oarecum central, cam la 10m de scenă, dar în toată îngrămădeala nici nu mai conta unde ești. Tot publicul era la unison cu trupa. Ritmurile “fumate” de stoner doom i-a făcut pe toți să dea din cap, să se agite și să se simtă cât mai bine. Am simțit și ceva damf de iarbă, dar nu m-a mirat deloc, că doar muzica englezilor pentru aia e. Au cântat cam tot albumul Violence Dimension, pe care abia îl lansau, dar și piese de pe albumele mai vechi. Au sunat și ei foarte bine și show-ul a fost excelent!
Paris, Franța / Le Bataclan / 13.10.2025
Aproape o săptămână după primul concert în Paris, am ajuns și la al doilea. În nebunia mea de a găsi câte un concert pe oriunde ajung, am dat peste The Pharcyde la Le Bataclan. Știam de club chiar de multă vreme; auzisem că e o sală bună pentru așa ceva, dar după atacul terorist de cu zece ani înainte, cred că acum știe toată lumea. Da, mi-aș fi dorit să ajung aici, dar nu pentru că am idei macabre, ci pentru că e un reper pentru cultura modernă franceză.
Anyway, cu câteva zile înainte de concert am reușit să mai “agăț” un coleg francez, Alex Adjevi, să meargă cu mine. Întâmplarea e că eram la o ieșire cu toți colegii din proiect și le povesteam unora că merg la Bataclan, iar tipul s-a activat imediat și mă întreabă la ce concert merg. I-am povestit puțin despre americani, despre faptul că au fost un fel de “avangardă” în hip-hop-ul anilor ‘90 și s-a lăsat convins și și-a cumpărat biletele pe loc, de pe telefon.
În seara cu concertul ne-am întâlnit în fața clublui la ora deschiderii, dar am mers mai întâi să mâncăm ceva și să mai stăm la povești. Nu ne știam personal prea bine și am aflat unul despre altul lucruri interesante (zic eu). După “haleală” am mers direct în sală, unde prima dată ne-am alimentat cu câte o bere. Sala era pe jumătate plină și eram puțin dezamăgit.
Show-ul a început cu un DJ francez (scuze, am uitat numele), care a avut un set cu hip-hop, R&B și ceva soul din 1995, anul lansării albumului “Labcabincalifornia”, pe care The Pharcyde îl aniversa cu acet turneu european. A fost numai bine de încălzit atmosfera și l-am văzut și pe Alex că se simțea bine.
Apoi au venit nebunii pe scenă și timp de două ore am sărit, am dansat și am cântat cu ei și cu publicul. Între timp sala se umpluse, iar de la o piesă la alta atmosfera era din ce în ce mai încinsă. Am fost surprins să văd și să aud cât de bine știau ăștia mai tineri versurile unui album de acum douăzeci de ani! De la “Oh shit”, trecând prin “Runnin’”, “She said” sau “Drop”, pe fiecare piesă lumea reacționa la îndemnurile lui Imani, ale lui Fatlip și ale lui SlimKid3. A fost pe bune un show de zile mari și cred că aș fi regretat să nu-l prind.
Atena, Grecia / Floyd Live Music Venue / 16.102025
Și ca să continuu nebunia mea cu concertele, a urmat un alt show în deplasare. Am sărit pe bilete de cum am aflat că Blood Incantation ajung în Atena. Nu aș fi vrut să-i ratez și pentru că la noi nu prea vin trupele care au succes în prezent, am zis să “let’s go”. Am planificat cu Andreea o plimbare mai lungă în capitala greacă, pentru că e una din leagănele civilizației noastre și merită văzută. Și dacă tot ajungeam dimineață pe 15 octombrie, de ce să nu mai prindem și un concert în plus seara? Am luat bilet și la Bombino, despre care aflasem și îl ascultasem de mai multe ori în mașină, prin intermediul Radio Paradise. Doar că nu l-am mai prins pe bombonaș, pentru că a intervenit treaba cu proiectul în Paris, unde a trebuit să stau inclusiv pe 15.
După un zbor de la Paris la București cu o seară înainte, am luat cursa de la București la Atena a doua zi dimineață și pe la prânz eram într-o Atenă ploioasă și răcoroasă. Cazarea ne-o luasem chiar aproape de clubul unde era concertul, așa că am mers și ne-am odihnit puțin înainte, iar pe seară ne-am dus la show.
La intrare am fost întâmpinați de o coadă la merch, unde ne-am postat și noi, că nu aș fi vrut să ratez un tricou cu americanii. Am avut noroc și am prins chiar două. Apoi am mers în sală să vedem cum e treaba. Sala Floyd e foarte mișto, făcută special pentru concerte, cu un fel de rampă după zona din fața scenei, cu o balustradă pe care te puteai sprijini și îți puteai ține berea. Era locul perfect să te poziționezi dacă ești mai scund.
Dar să zic de concert. În deschidere i-am avut pe englezii de la Esoteric, niște bunici ai genului funeral doom. Au dat-o leeent și apăsat, cu niște growl-uri care te trezeau din morți, cu piese lungi, dar nu plictisitoare. Am fost surprins să-mi spuna Andreea că i-au plăcut. Eu nu mă dau prea tare în vânt după ei, dar poate eram așa și pentru că abia așteptam să-i văd pe ceilalți.
Iar ceilalți, Blood Incantation, au venit pe scenă după ce s-au cam lungit cu pregătirile (cel puțin așa mi s-a părut), dar când au băgat intro-ul s-a făcut liniște în sală și toată lumea era cu urechile atente. Asta pentru că toți știam ce urmează: două ore de plimbare prin cosmos, cu pinkfloyd-ismele combinate cu death metal, cu muzică “spațio-electronică” și cu multe alte elemente care te bagă într-o atmosferă de roman SF. Americanii au cântat tot albumul “Absolute Elsewhere”, iar pe final, la bis, ne-au mai dat și vreo trei piese de pe albumul de debut. Au sunat impecabil, și publicul a fost de nota 100. Nu știu de ce, dar chiar dacă suntem oarecum balcanici, nu ne putem compara cu grecii (și nici chiar cu bulgarii) când e vorba de public. Ne-am promis că o să mai mergem la concerte în Grecia după ce văzusem aici.
București, România / Expirat, Halele Carol / 12.11.2025
Mă trezesc într-o zi cu mesaj de la Tase: “Deci vii la Slapshot, da?”, iar eu eram “Ce? Cine?”, dar i-am răspuns “Cred că da. Stai să văd.”
Știam de Slapshot, dar sincer nu prea i-am ascultat. Dar văzând că e ultimul lor turneu în Europa, m-am decis să merg.
Am ajuns la Expirat chiar înainte de trupele de deschidere. Am avut parte de Silence is Violence și Berzerk. Nu pot spune multe despre ei pentru că nu mi-au lăsat vreo impresie, din păcate.
Oricum, abia așteptam să-i văd pe americani, cu atitudinea lor hardcore, așa cum sunt învățat. Și nu am fost deloc dezamăgit. Boltonezii (sau e “boltonienii”?), chiar dacă sunt la final de carieră și ceva mai în vârstă decât puștii din deschidere, au dat lecții de cum se face un show hardcore. De la început până la sfârșit s-au mișcat pe scenă, au stârnit publicul și au strigat de nebuni. Vocalul Jack, la cei 62 de ani ai lui, ne-a lăsat în urmă la condiție fizică și prezență scenică. Au cântat de pe toate albumele lor, așa cum era de așteptat și au fost mulțumiți de reacția publicului. Chiar a meritat să-mi rup din timpul liber și să vin să-i văd.
București, România / Quantic / 28.11.2025
La nici două săptămâni după Slapshot am avut parte de o nouă nebunie hardcore. De data asta în Quantic, cu multă lume; atât de multă lume, că nici nu m-a surprins să-l văd în mulțime pe prietenul Costi, care vine foarte rar la așa ceva. Oricum, tipic unui concert hardcore, era multă voie bună, m-am salutat cu mulți cunoscuți, am stat la o cioacă, etc.
Pe primii bulgari, Risk It, nu i-am prins, dar pe Last Hope, da. Din păcate nimic nou: și-au făcut bine treaba pe scenă, ne-au spus de multe ori cât de prieteni suntem, dar au încălzit bine atmosfera.
La moșii de Death Before Dishonor m-am mutat mai în față, dar đeși atmosfera se încinsese destul de bine, n-am avut încredere de ajuns să mă bag la moshpit. Au sunat bine, au cântat tot ce se putea cânta de pe toate albumele lor, iar apoi au făcut loc headliner-ilor.
Terror nu au nevoie de introducere. Au venit furtunos pe scenă și ne-au terorizat cu atitudinea lor. De la un capăt la altul vocalul a urlat “stage dive! stage dive!” și deși eu n-am sărit, am văzut prea multă lume că a făcut asta, până și unii care mai până ieri nici nu veneau la concerte hardcore. La moshpit nici nu se pune discuția. N-am rezistat tentației și m-am băgat chiar mai mult decât m-aș fi așteptat să o fac. Era cât pe ce să rămân fără ochelari, dar am reușit și de data asta să fiu pe fază.
Ultimul concert de hardcore pe 2025 nu a dezamăgit. Urmează 2026!
București, România / Quantic / 04.12.2025
Deși inițial trebuiau să cânte și Massacre, iar astfel am fi avut un lineup cu o mică istorie death/grind, la momentul concertului am aflat că au fost înlocuiți de către Suicidal Angels. Motivele au fost obiective, așa că nu comentăm.
Am ajuns, din păcate, chiar când terminau de cântat Nightfall, deci nu i-am prins nici pe Ater. Dar frații lor greci de la Suicidal Angels și-au făcut treaba foarte bine cu thrash-ul lor modern, rapid și tehnic. Au avut o prezență scenică foarte bună și au reușit să pună lumea în mișcare.
Dar eu venisem special să-i văd pe tăticii grindcore-ului american, Terrorizer, mai ales că doi din membri sunt și doi dintre tăticii death metal-ului: David Vincent și Pete Sandoval (ambii ex-Morbid Angel). Nu am fost dezamăgit deloc. Au sunat foarte bine, dar nu e nimic surprinzător, având în vedere vasta experiență pe scenă. Vocalul și-a făcut treaba și el și a știut cum să animeze publicul. Totul a fost strună.
Iar la final au fost Possessed, care au dat numele genului muzical death metal. Spre surprinderea mea și a altor cunoscuți, au sunat impecabil. Au cântat aproape o oră și jumătate, iar pe tot parcursul show-ului am avut parte de moshpit, de plete în vânt și de circle pit-uri. Vocalul, deși în scaun cu rotile, avea energie cât mulți vocaliști mai tineri de pe la noi, iar faptul că știe să comunice cu publicul a fost demonstrat prin faptul că mulți puști care urcau pe scenă pentru stage dive s-au dus și l-au îmbrățișat! Nu mai văzusem până acum așa ceva la un concert death metal.
Din nou, o seară reușită, cu toate că muzica a fost old school cântată de oameni old school!
București, România / Arenele Romane / 17.12.2025
La Partizan mergeam pentru că nu puteam să refuzăm inviația lui Ciprian. Din păcate, cu două săptămâni înainte de concert a avut loc un eveniment neașteptat: Artan a dispărut dintre noi! Da, Artan, cel care a deschis calea către muzica bună multora dintre noi în anii ‘90 cu ai lui Timpuri Noi, Artan cel cu voce impresionantă, Artan cel mereu mucalit și sarcastic.
Concertul inițial nu se mai putea ține, iar trupa a vrut să facă un show în memoria colegului lor. Și a fost unul din cele mai bune concerte de anul acesta, cu toate că a început cu stângul din cauza unor probleme tehnice.
În cortul de la Arenele Romane s-au strâns peste două mii de fani Artan. Trupa a cântat împreună cu mulți invitați care voiau să-și arate respectul pentru ceea ce a însemnat acest om. După ce problemele tehnice s-au rezolvat, am avut parte de tot ce era mai bun din piesele Partizan și Timpuri Noi (din perioada când Suedezu și Artan erau membri): de la “Perfect” și “Adeline” până la “Fata Mea”, “Șah” și alte nebunii. Am avut parte și de un taraf care a cântat piesa “Android Leontin”, iar pe final un moment foarte emoționant (pentru mine) cu câțiva foști colegi de-ai lui Artan de la Corul Radio, care au cântat o variantă adaptată a piesei Perfect.
Totul s-a terminat prea repede, așa cum s-a terminat și viața lui Adrian Pleșca, cel care a însemnat mult pentru mulți.
Gata și 2025…